Mama Anei Maria, Mariana, a fugit din Romania in 1987 si a locuit la Viena douazeci de ani. Cei mai importanti ani din viata ei. O perioada in care, alaturi de fiica ei, a incercat sa-si infrunte destinul si sa lupte cu boala necrutatoare a copilei. O boala cu nume de fiara: Lupus.
O viata de om, la sfirsitul careia ramin amintiri si o marturisire facuta intregului univers.
Din dragostea si durerea unei mame s-a scris aceasta carte, care nu este doar o poveste adevarata, ci si un act de curaj. Curajul Marianei de a-si dezvalui cele mai intime trairi si suferinte si curajul scriitorului, Radu Aldulescu, de a transforma realitatea in fictiune.

”Romanele lui Radu Aldulescu au irupt in peisajul literar romanesc cam asa cum a aparut Rasputin la curtea Tarului Nicolae, intrind cu opincile noroite in fitele parfumate si inzorzonate ale optzecismului, bagindu-si palmele muncite pe sub fustele Tarinei proza scurta si, in general, netinind cont de „progresele“ tactice/teoretice ale prozei momentului. Dupa ani buni de antrenament intru rafinarea ce tinea loc de sinceritate, intru esopismul ridicat la rang de arta, apare un Aldulescu frust, decupat parca atunci din lumea pe care o pune in fata oglinzii. E salahorul care-i tine loc fie de narator, fie de personaj principal, insul dezabuzat care nu se poate stabili nicaieri, tipul violent, in continua lupta cu propria viata, golanul.” 

”In ce ma priveste, viata oricarui om este un roman intruchipind adesea o proiectie a rugaciunii catre ingerul dat omului spre pazirea sufletului si pacatosului trup, pe cind omul cu obiceiurile lui rele miniaza curata lumina a ingerului, izgonindu-l de la el cu metehnele cele de rusine: cu minciunile, cu clevetirile, cu pizma, cu osindirea, cu trufia, cu neplecarea, cu neiubirea de frati si tinerea de minte a raului, cu iubirea de bani, cu necuratia, cu minia, cu scumpetea, cu mincarea fara de sat si betia, cu multa vorbire, cu gindurile cele rele si viclene, cu indraznirea spre pacate si mai cu seama spre pofta cea rea, trupeasca. Cunoscind-o si ascultind-o pe femeia aflata in cautarea cuiva care sa-i scrie romanul vietii, am simtit in fiinta ei, in vorbele si-n toata povestirea ei un patos inlacrimat al pocaintei, care venea din aceeasi rugaciune: cum voi putea sa-mi cer iertare faptelor mele celor amare, rele si viclene in care cad in toate zilele si noptile si in tot ceasul? De aceea cad inaintea ta si ma rog, pazitorul meu cel sfint, milostiveste-te de mine pacatosul. Fii mie sprijinitor si Imparatiei lui Dumnezeu ma fa partas cu toti sfintii; acum si pururea si-n vecii vecilor. Amin!”